Iar noi, suntem suflete casante, suflete care ne iubim, dar nu și corpuri, nu și rațiuni, sîntem doar suflete care ne adorăm și molipsim cu iubire, dar, probabil, chiar și sufletul a uitat.
A uitat cearșafurile albe în diminețile de iarnă și săruturi cu ardoare, cu lipsa finității, dar prezența eternității, și cadourilor. Ea știe care.
Sufletul tău era un dar pentru mine, unul pe veci. Mai erau săruturi pe coridoare, fără șabloane, lângă lavuare, în baie, în pat, pe pervaz, sau chiar pe masă, genunchi ce mă împingeau, dar iubirea ce mă atrăgea. Poate chiar asta căutam, să mă îndrăgostesc și apoi să urăsc. Dar nu e ușor să urăști și să iubești, sună ca versurile unei piese, nu?
Bănuiesc, asta e iubirea unor suflete casante, azi e și mâine nu mai e.
Ele, Femeile și sufletele au nevoie de libertate, de plecarea aia momentană, clipitoare, fugitivă, rapidă, fără răspunsuri.
Femeile pleacă, întrebările la fel.
Rămân răspunsuri.
Pleacă și rămân.
ganduri din nisip 